Despre un anumit sentiment al morţii

2

04/02/2016 prin GgVerb

Singurul maestru pe care îl cred poate pentru că îmi zice să nu cred…

Mircea Eliade:

Miracolul morţii nu constă în ceea ce sfârşeşte ea, ci în ceea ce începe. Nu mă înspăimântă nimic în faptul că moartea pune capăt biologiei, că încheie definitiv seria experienţelor organice, că, într-un cuvânt, opreşte pe loc viaţa. Sub acest aspect, cunosc deja moartea; din experienţele mele, din ceea ce văd la alţii; m-am întâlnit de nenumărate ori cu fenomenele morţii, cu agonia, cu stingerea, cu oprirea în loc. Am murit de atâtea ori până acum, ca orice om, încât moartea cea adevărată nu mai mă poate înspăimânta. Fiecare cunoaşte moartea în acest sens. Ce nu cunoaşte nimeni e începutul de după moarte. Este adevărat că după fiecare moarte în viaţă, izbutim, într-un fel sau altul, să ne cunoaştem din nou, să reluăm altă viaţă. Dar toate aceste renaşteri se petrec în cadrul vieţii organice şi morale, au conţinut identic, nu variază decât structurile. Renaştem necontenit, dar renaştem cu aceleaşi valori, cu aceeași experienţă organică, aproape cu aceleaşi lumini spirituale. Nu este o schimbare decisivă, unică, ireversibilă.

Schimbarea aceasta ireversibilă o experimentăm numai prin moarte. Şi ceea ce este miraculos în moarte este faptul că începe atunci „ceva” cu desăvârşire deosebit de tot ce cunoaştem noi, cu desăvârşire deosebit de ceea ce ne aşteptăm să fie. Se continuă ceva pe care noi nu avem ochi să-l vedem în timpul vieţii; se continuă ceva pe care l-am fi putut cunoaşte, dar pe care nu ştim să-l căutăm în timpul vieţii; un imponderabil, o taină, o absurditate, ştiu eu ce? Adevărul e că, deşi începe ceva complet deosebit de viaţă, moartea continuă totuşi o conştiinţă pe care am fi putut s-o intuim încă din timpul vieţii. Acesta e şi paradoxul central al morţii: altceva decât viaţa şi totuşi ceva pe care l-am putea cunoaşte chiar cu ajutorul vieţii.

Mă întreb chiar dacă adevărata esenţă a vieţii nu este totuna cu esenţa morţii. Dar nu în sensul pe care îl daţi dumneavoastră morţii şi vieţii. Pentru dumneavoastră, viaţa este o permanentă trecere, un fluviu continuu – iar moartea este acelaşi lucru, cel puţin în faptul ei iniţial, este o trecere, o pierdere dincolo. Dumneavoastră pulverizaţi viaţa şi proiectaţi această imagine evanescentă asupra morţii. Identificaţi viaţa şi moartea în ceea ce au ele neesenţial. Pentru mine, dimpotrivă, esenţa vieţii nu este dinamismul ei exterior – ci o saturare, ceva din care nu se mai poate scădea nimic, la care nu se mai poate adăuga nimic. Şi atunci, mă întreb dacă moartea nu este acelaşi lucru.

Oamenii, care experimentează de milenii partea negativă a vieţii, golurile ei, nefiinţa ei, au conceput moartea ca un maximum de nefiinţă, ca un vacuum etern, ca un absolut negativ. Ei au proiectat în eternitate, în moarte, absenţa vieţii din viaţa de toate zilele. Dacă cercetaţi concepţiile (filozofice şi ştiinţifice, căci cele populare au mai multă intuiţie, şi sunt deci mai aproape de adevăr) despre moarte, veţi găsi la rădăcina lor incapacitatea de a vieţui, impotenţa, nefiinţa. Dumneavoastră, care aveţi superstiţia filozofilor şi scienţiaţilor, credeţi că dacă un savant vă prezintă o carte „profund” gândită) asupra vieţii, trebuie să-l credeţi pe cuvânt. Dimpotrivă, nu credeţi niciodată astfel de oameni care trăiesc în marginea vieţii, în afară de viaţă, trăiesc abstract şi livresc, simţind ce pot simţi (deci foarte puţin), gândind în maniera lor, adică cât pot gândi.

Printre marile anomalii ale lumii moderne se numără şi faptul că ştiinţa şi filozofia ne învaţă viaţa şi moartea. Gândiţi-vă o clipă la absurditatea acestui lucru: oameni care cunosc viaţa din laborator, o cunosc prin analize, îi cunosc fenomenele şi oameni care gândesc asupra vieţii dintr-un cabinet, tocmai aceştia sunt chemaţi să ne înveţe cel mai esenţial şi cel mai decisiv fapt: existenţa noastră, moartea noastră. De altfel, ei nu fac decât să completeze şi să articuleze experienţele noastre negative, nefiinţa noastră. Dar să ne întoarcem. Spuneam că am putea cunoaşte moartea încă din viaţă; nu moartea aşa cum o ştim cu toţii (osificările spirituale, oprirea pe loc), ci moartea în înţelesul ei prim, de începere, de inaugurare ireversibilă. Ne lipseşte, pentru aceasta, un imponderabil, o trăire completă a vieţii, ne lipseşte ceva pe care nu-l cunoaşte nimeni; şi de aceea moartea ni se prezintă ca un miracol, căci ne introduce firesc în acel imponderabil pe care, poate, atâţia din noi îl căutăm zadarnic în timpul vieţii.

Miracolul constă mai ales în totala răsturnare de valori. Viaţa, aşa cum o înţelegem noi, este o continuă ascensiune, o continuă perfecţiune morală şi spirituală, un neîntrerupt şir de cuceriri, de posesiuni, de înţelegeri, de experienţe. Un om perfect, după judecata noastră, este acela care a cunoscut mai mult, s-a înălţat mai sus cu mintea şi cu sufletul, a înţeles mai mult. De la 12 la 60 de ani, să spunem, omul acesta perfect se trudeşte necontenit să ajungă mai sus, să se purifice, să înţeleagă, să cunoască. Ajunge în pragul morţii un om perfect. Şi atunci, printr-o simplă experienţă organică, el moare, se trezeşte deodată într-o altă lume, unde începe altceva, unde valorile sunt altele şi ascensiunea este înţeleasă altfel.

Acesta este miracolul. Acesta este paradoxul; cheltuieşti o viaţă întreagă pentru a te înălţa, a te purifica şi a cunoaşte, ca să ajungi, în moarte, cine ştie, la cea mai de jos treaptă a perfecţiunii. Prin simplul fapt al morţii, o biată femeie bătrână poate ajunge mult mai sus decât un Bergson, un Einstein, un Rodin. Umbli pe stradă şi întâlneşti pe la colţuri cerşetori în zdrenţe, femei sărmane, sau auzi de oameni care suferă cele mai cumplite boli, care şi-au pierdut tinereţea în spitale – şi îi compătimeşti, fără să te gândeşti o clipă că poate oamenii aceştia sunt îngeri printre noi, sunt arhangheli veniţi să ne ispitească, sau sunt simple suflete care, atunci când îşi vor lua zborul, se vor afla mult mai aproape de lumină decât cei mai mari înţelepţi, cei mai mari sfinţi şi filantropi ai noştri. Este o simplă închipuire a mea, fără îndoială, dar paradoxul şi miracolul morţii ne dă drept la orice închipuire. Mă gândesc însă la zădărnicia setei noastre de perfecţiune, de ascensiune – atât timp cât există o moarte ale cărei legi nu le cunoaşte nimeni.

Anunțuri

2 gânduri despre „Despre un anumit sentiment al morţii

  1. LEVANTIN VELICUSAS spune:

    …daca nu as crede in crestinismul meu orthodox in viatza vesnica totul ar fi un Matrix in care diferite si -in acelasi timp- identice programe, in esentza, ar fi intr-o perfecta conlucrare si intr-o poveste ….a povestilor spusa de un Dumnezeu obosit de singularitatea sa…dar, viatza este lectzia pe care sufletul trebuie s-o perfectzioneze aici, in lumea circular…(pot sa detaliez la bancutza…este de vorbit si mult de scris…) insa, viatza este un joc correct: nu se poate juca decat odata, iar iesirea din joc se face prin…moarte!!! pentru jocul urmator trebuie sa re-intri in joc…karma este circularitatea actului uman, actzia si reactzia…asta inseamna intrarea in lume…dincolo? dincolo existentza sufletului este chiar un fel de poveste…sau, chiar o poveste!!!!

    • GgVerb spune:

      Un singur joc, o singură tură, este viziunea care arată cât de responsabil ar trebui jucat. Merci bocu!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

pân'acu...

  • 37,439 citiri din blogu' ăsta

adresa ta de mail

Alătură-te altor 57 de urmăritori

Cele mai citite